Fabrica de proşti

Pe vremuri, când tovarăşul Aurelian Bondrea se ocupa cu acordarea titlurilor academice după ritul comunismului ortodox, studenţia era o treabă serioasă.

A fi student în anii ‘70 - ‘80 era nu numai şansa fulgerătoare şi nesperată de a scăpa, pentru cinci ani, de coşmarul socialismului curent, dar însemna, prin efortul pe care ţi-l cerea şcoala, un statut asumat cu oarecare orgoliu intelectual. Stupidă în programă şi metodologie, îngrămădind cantităţi uriaşe de cunoştinţe neimportante, teoretizând în exces şi împingând uneori la catedră securişti sau pur şi simplu imbecili, şcoala superioară din timpul comunismului avea, totuşi, o consistenţă superioară celei de azi. Chiar dacă rigoarea ţinea mai mult de regulamente, chiar dacă universitatea cerea în primul
rând forţaj şi abia apoi subtilitate, presiunea pe care o punea zilnic asupra studentului sfârşea prin a da rezultate.

A intra la facultate în epoca Ceauşescu era de zece ori mai greu decât azi.

Era un eveniment care îţi marca definitiv destinul şi pentru care, în consecinţă, te pregăteai ca pentru măritiş. Admiterea în învăţământul superior te smulgea din destinul minor pus la cale de tezele partidului. Urma să nu mai fii muncitor în fabrică sau lucrător la câmp, ci inginer, profesor, medic
sau arhitect. Erai salvat, pentru o fracţiune de eternitate, pentru cei cinci ani extraşi din circuitul comun şi lăsat să trăieşti în iluzia că se poate. Aveai răgaz să respiri, să citeşti, să înveţi, să cunoşti oameni şi bucăţi din cultura la care visai. Aşa se face că miza admiterii, dificultatea ei şi satisfacţia pe care ţi-o dădea saltul dincolo împachetau evenimentul şi consecinţele lui într-o aură aproape sacră.