luni, 20 iulie 2009

Utopia la domiciliu

e-o să se aleagă de noi? Unde-o să ajungem? Exact acolo unde ne duc aceste întrebări: la degradare consimţită şi comentată.

Mecanismul care face posibile, simultan, căderea şi literatura ei însoţitoare lucrează cu precizia derutantă a unei busole măsluite. Direcţia e perfect calculată şi riguros falsă. E greu de crezut că există ceva mai subtil şi mai toxic în materie de conduită civică decât arta lamentaţiei româneşti. Un număr înspăimântător de oameni rulează un număr hiperînspăimântător de observaţii finale: corupţie sistematică, minciună politică, fraudă micro-macro.

Prima
pornire a minţii româneşti e să-şi declare dezacordul cu o lume inferioară şi ireparabilă. Însă marea reclamaţie naţională nu trece pragul care desparte iritarea sceptică de angajamentul deschis. De ce? Pentru că se simte bine în absenţa riscului şi năzuieşte la privilegiul inacţiunii limbute.

Lamentaţia românilor exasperaţi de cancerul
românesc e o carieră, nu preludiul unei întremări. O carieră urmăreşte un singur lucru: succesul. Iar în acest caz succes înseamnă poziţia de victimă cu drepturi depline de comentator. Aici e de găsit cea mai păzită taină a vieţii noastre interioare. Contestaţia nu contestă, ci lucrează spre a se putea perpetua şi înnădi istoric, până la rangul de condiţie permanentă. Ne dorim, pur şi deloc simplu, să investim în nereuşită, cu argumente aparent contrare. Să demolăm verbal, pentru a nu demola integral. Mămăliga nu explodează, dar analizează.

Perioadele preelectorale oferă ocazia ideală. Cugetarea critică se mobilizează şi lasă impresia că va clătina sistemul. În chiar clipa în care porneşte la asalt, critica vieţii politice are însă grijă să se asigure de propriul eşec. Şi nimic nu curtează mai bine falimentul decât maximalismul. Observaţia care găseşte securişti, hoţi şi imbecili în toate partidele e corectă. Însă pasul următor e catastrofal. Comentatori profesionişti şi o parte prea însemnată a publicului educat ajung rapid la concluzia că răspunsul cerut de impuritate e perfecţiunea. În această logică, personalul politic mizer urmează să fie înlocuit de o elită fără cusur. Consecinţa: opinia publică şi alegătorii încep să aştepte partidul perfect şi se dedau acestei ocupaţii, bineînţeles, la domiciliu.

Pe parcurs, exact oamenii care ar putea imprima mişcarea minimă în sistem fac de petrecanie partidului pe care, altfel, l-ar vota, iar acesta e, de regulă, singurul grup politic în mod realist utilizabil: CDR şi, acum, înainte de 30 noiembrie, PD-L. Sila de politicieni şi absenteismul electoral fac un serviciu inestimabil marelui bloc
antidemocratic PSD. Critica se transformă în eşec electoral. Ciclul e realimentat şi mecanismul lamentaţiei care se autoconfirmă o poate lua de la capăt. Utopia s-a achitat de serviciul funest cu care a ştiut, dintotdeauna, să împiedice desfăşurarea realităţii, oferind, în schimb, comoditatea idealismului.

De data asta, preţul va fi incalculabil. Ultima rezervă naţională de energie
civilă se va epuiza. Reapariţia PSD va (e)Vangheliza România până la limita de la care începe Pa(t)ricidul. Asta vor alege să se aleagă de noi cei ce nu se vor duce să aleagă.